În decursul unui an, un om produce în medie o cantitate destul de mare de reziduuri fiziologice – cam 500 de kilograme de urină și câteva zeci bune de kilograme de fecale. Înmulțit cu aproape 8 miliarde de oameni, acest lucru se traduce în lanțuri întregi de munți de reziduuri solide și râuri de urină. Cu toate acestea, marea majoritate este aruncată. Câteva proiecte din întreaga lume încearcă acum să schimbe acest lucru, scrie dw.com.
Unul dintre aceste proiecte se desfășoară chiar lângă Paris, unde cercetătorii de la Laboratoire Eau Environnement et Systemes Urbains (Leesu) au obținut rezultate pozitive în urma testelor cu îngrășăminte pe bază de urină pentru culturile de grâu. Fermierii au constatat că randamentul este echivalent cu recolta obținută cu ajutorul îngrășămintelor sintetice, care sunt fie pe bază de fosfați, fie fabricate cu ajutorul gazului natural – un combustibil fosil poluant. Și, pe lângă faptul că au o amprentă de carbon mai mică, îngrășămintele pe bază de reziduuri umane furnizează materie organică care îmbunătățește solul.
Folosirea fecalelor umane în agricultură nu este ceva nou. Civilizațiile antice au înțeles că nutrienții din urina și excrementele noastre – azot, fosfor și potasiu – ajutau la creșterea plantelor.
În cartea sa “Cealaltă materie întunecată”, jurnalista Lina Zeldovich scrie despre viața din Japonia anilor 1600-1800, când oamenii făceau comerț cu shimogoe sau „pământ de noapte”, care era transformat în gunoi de grajd pentru a fi împrăștiat pe terenuri stâncoase mai puțin fertile.
În China, era mai scump să cumperi excrementele celor bogați, pe motiv că o dietă mai bogată în nutrienți ar duce la un produs mai bun, în timp ce în Mesoamerica, grădinile plutitoare chinampa din epoca aztecă erau hrănite din belșug cu fecale.
Dar în secolul al XIX-lea, odată cu apariția canalizărilor moderne și a îngrășămintele sintetice, lucrurile au început să se schimbe.
În Kenya, start-up-ul Sanivation face un pas mai departe, producând combustibil pentru gătit și combustibil industrial din fecale, oferind o alternativă la cărbunele de lemn obținut din arbori tăiați. Aceștia au clienți din industria prelucrătoare, industria laptelui și industria textilă.
Compania spune că a vândut 2.000 de tone de pelete de fecale arse din 2018.
În mod similar, compania suedeză Sanitation 360 a dezvoltat un proces de transformare a urinei în granule, în efortul de a crea o economie circulară în jurul deșeurilor umane.
Potrivit profesorului de salubritate urbană, Colin McFarlane, de la Universitatea Durham din Marea Britanie, în acest moment ne lipsește infrastructura pentru a gestiona volumele mari de reziduuri umane, subliniind, potrivit dw.com, că „ar fi util să îmbrățișăm toate soluțiile posibile pentru reciclarea și gestionarea deșeurilor noastre”.
Și ar mai fi o problemă, cea a acceptării. Cercetările sugerează că există atât bariere culturale, cât și psihologice care stau în calea unei reciclări mai largi a deșeurilor corporale. În Ghana, de pildă, fecofobia – teama față de deșeurile umane solide, în special în forma lor netratată – este un lucru obișnuit, iar mulți consideră că utilizarea lor în seectorul agro-alimentar este neigienică. Deși un studiu a sugerat că, odată ce oamenii înțeleg că îngrășămintele pe bază de fecale sunt tratate și procesate, percepția negativă este semnificativ mai redusă.
Preocupările legate de sănătate cu privire la îngrășămintele pe bază de deșeuri reprezintă, de asemenea, o barieră. Cercetătorii au constatat că oamenii percep deșeurile corporale ca fiind nesănătoase, subliniind că fecalele, în special, conțin agenți patogeni dăunători.
Cu toate acestea, Jojo Casanova-Linder, cofondator al companiei elvețiene de compost Kompotoi, descrie prelucrarea fecalelor într-un mod simplu. Compania expune reziduurile solide la o căldură ridicată care ucide bacteriile și, în aproximativ 12 săptămâni, se formează compostul. Lichidele, pe de altă parte, sunt distilate în concentrate care pot fi apoi diluate cu apă.
Casanova-Linder preconizează că va mai dura ceva timp până când acest proces va deveni unul obișnuit, dar „întrebarea este cât timp ne putem permite să [ne facem nevoile] în apă potabilă curată și să nu recuperăm resursele.”
Sursa foto: Sanitation 360
